Noutăţi

Chuck Schuldiner, Death și fragilitatea existenței

Așteptam cu înfiorare momentul în care va trebui să scriu acest articol. Spun “va trebui” fiindcă vedeam o datorie personală în a-mi omagia artistul de suflet, care mi-a influențat atât de mult parcursul muzical pe care am ajuns să îl urmez inconștient. Văd imposibilă descrierea prin intermediul unor cuvinte simple și adesea lipsite de conținut semnificația pe care Schuldiner a avut-o pentru scena metal, poate din propria-i voință sau nu, cât și pentru propria-mi persoană. Însă am să încerc.

Pentru necunoscători: Charles Michael Schuldiner, născut un taur încăpățânat pe 13 mai 1967, plecat dintre muritori fix acum 17 ani, rămâne în amintirea multora drept pionierul death metal-ului, atât a celui brut, resimțit cu precădere pe demo-uri și primele două albume, cât și al celui tehnic. De la micul demo Mantas (“Death by metal”), la fațadele nesfârșite pe care le descoperim cu fiecare nouă ascultare a celor șapte albumele semnate Death și până la măiestria “chitaristică” de care dă dovadă în Control Denied, un lucru este cert: “Evil Chuck” rămâne un un punct de referință pentru orice persoană care a avut vreodată contact cu metal-ul și nu numai. Sper că cei care nu îl cunoașteți încă, să reușiți să îl descoperiți măcar într-un procent infim în urma lecturării acestui articol.

Dar să revenim. Eram prin primul an de liceu atunci când am avut primul contact cu Death. Circumstanțele au făcut ca abia atunci să se întâmple asta. Din motive de popularitate, cel mai probabil, prima piesă Death ascultată a fost “Crystal Mountain”. Nu cred că mai este necesar să precizez faptul că din acea zi și până în prezent, Death nu a lipsit niciodată din playlist, mp3 și orice alt device “muzical” care l-am avut la dispoziție. Reascult, de fiecare dată, cu aceeași mirare, pasiune și entuziasm orice creație muzicală care a părăsit mintea lui Chuck, ca atunci când am făcut-o pentru prima oară.

Nu am să aduc în discuție nenumăratele procese legale, feluritele neajunsuri și detalii legate de viața sa personală, pentru că nu asta îi definește cariera muzicală, care până la urmă, este ceea ce ar trebui să ne intereseze.

„I would like to live forever, if it was possible.”

Suntem în Long Island, New York. Chuck primește cadou o acustică, ca urmare a decesului fratelui său mai mare. După un an de lecții de muzică clasică, aproape renunță la chitară. Asta până în momentul în care părinții îi cumpără o chitară electrică la mâna a doua. Așa ia naștere o pasiune de neoprit și un geniu antrenat în tot ceea ce înseamnă chitară. La doar 16 ani, ia ființă Mantas (Death de mai târziu). Un sunet raw, născut într-un garaj (așa cum se întâmplă, de obicei), brutal și al naibii de metal. Acest sunet, ceva mai șlefuit și cu o producție delicios de primitivă, îl vom reîntâlni pe “Scream Bloody Gore” și într-o măsură ceva mai mică pe “Leprosy”. O perioadă în care Chuck încă definea stilul Death și în care se resimte influența vârstei. De multe ori jenat atât de producția acestor două albume, cât și de abordarea lirică a pieselor (violență, homofobie, misoginism, agresiune sexuală), Schuldiner evita, de cele mai multe ori, să discute pe seama lor.

Însă, tocmai “Scream Bloody Gore” și “Leprosy”, prin abordarea lor instrumentală “primitivă”, neprelucrată și amețitor de rapidă și brutală, a dat naștere death metal-ului ce va inspira activitatea multor trupe în viitor (unii poate ar fi de părere că acesta apăruse odată cu lansarea albumului “Seven Churches” a celor de la Possessed, însă nu acesta este subiectul aici). Versurile gory și pe alocuri dezgustător de violente (“Evil Dead”, “Infernal Death”), vocea guturală și growls ca ieșind din străfundurile Iadului (asemănătoare poate vocalului Possessed, Jeff Becerra), plusate de vârtejul de blast beat-uri, elementele de thrash deja înrădăcinate de Slayer și Venom, riff-urile agresive și ritmul frenetic menit să-ți sfărâme orice os și să te poarte la nesfârșit prin regatele morții și ale violenței, fac din “Scream Bloody Gore” un material discografic de răscruce în lumea metal. Deși regăsim toate aceste elemente și pe următorul material, “Leprosy”, se simte deja o maturizare a stilului și o abordare mai curată, mai tehnică a instrumentalului, precum și înclinația lui Chuck către versuri care dau de gândit oricui, inspirate din realitate, înclinație care va fi cultivată îndelung pe următoarele albume.

Drumul spre definitivarea stilului Death, astăzi ușor recogniscibil, începe cu “Spiritual Healing” și va fi conturată irevocabil pe “Human”. Un asalt de versuri cu tendință “filosofică”, ceva rar întâlnit în death metal, ne demonstrează abilitățile lirice ale lui Schuldiner care abordează tematici ce îl preocupau personal, precum avortul (“Altering the Future”) sau consumul de droguri (“Living Monstrosity”). Trecem la “Human”. Un line-up remarcabil (Masvidal, Reinert și DiGiorgio), riff-uri memorabile, hiper-tehnicitate, solo-uri care vor da bătăi de cap multor chitariști și un bassline nu ușor de ratat (“Lack of comprehension”) fac din “Human” unul dintre cele mai bine văzute și vândute albume Death.

Un instrumental din ce în ce mai curat, un line-up vrednic de luat în seamă (Hoglan, DiGiorgio și LaRocque), influențe progresive și secțiuni ritmice zidite de o tehnică fantastică, precum și încercarea lui Chuck de a aborda un vocal ceva mai curat (un Rob Halford death metal), au dat naștere unui alt album de referință pentru fanii Death intitulat “Individual Thought Patterns”, un album care a influențat multe trupe actuale, cum ar fi Obscura.

Ajungem la ultimele două albume, în care se remarcă dorința lui Chuck de a crea un proiect ceva mai “tradițional” decât Death, dorință concretizată prin întruparea trupei Control Denied, ceva mai târziu.

“Symbolic”, lansat în anul 1995, sub egida Roadrunner, este probabil albumul meu preferat. Dacă în celelalte albume ne obișnuisem deja cu stilul Death, “Symbolic” demonstrează calitățile de chitarist desăvârșit și compozitor perfecționist ale lui Chuck. Albumul revarsă în continuare de elemente tehnice și progresive, însă tematica versurilor pline de perspicacitate și agerime, (“Without Judgement”, “Empty words”), părțile de acustică (“Perennial Quest”) ingenios introduse în solo-urile deja ușor de recunoscut, însă la fel de surprinzătoare, vocalul mult mai clar, cu totul diferit de primele albume și instrumentalul complex, sublim alternat între extrem și rapid și melancolic de melodic, perfect pliabil pe versuri, fac din “Symbolic” o operă de artă per se. Pe când multe albume death metal sună destul de previzibil și folosesc tranziții tipice și tehnici “standard” de compoziție, pe “Symbolic” regăsim un amalgam de riff-uri, tempo-uri diferite, harmonice, pasaje de tapping răsunătoare (“Crystal Mountain”) și un drumming care nu se pierde, ca în cazul altor piese, în umbra chitarei. În “Symbolic” regăsim nelimitatele căi pe care death metal-ul le poate urma, fără a-și pierde din identitate.

Ultimul album Death, “The Sound of Perseverance” ne-a lăsat pe toți, inevitabil, cu gândul la ce ar mai fi putut născoci Chuck pe eventualele viitoare albume. Sunetul Death deja consacrat, însă la fel de virtuos și surprinzător, versuri cu atât mai pătrunzătoare decât în albumele precedente și o perseverență instrumentală care ne face să ne întrebăm cum putea Chuck încă să mai producă un sunet original după șase albume deja lansate. Asta ne dovedește cât de versatilă poate fi chitara în mâinile cui trebuie. Cover-ul “Painkiller” probabil ne-a îndemnat pe toți să ne întrebăm cum ar fi fost dacă Chuck ar fi lansat un întreg album cu acea voce, sau chiar de ce nu a interpretat chiar el piesele Control Denied folosind vocea respectivă. Dar din cauza dificultăților sale de ordin vocal și al perfecționismului care-l definea, putem doar să ne imaginăm rezultatul.

Ajungem la primul album Control Denied, fiindcă cel de-al doilea se lasă mai așteptat decât un album Necrophagist sau Tool. Pe “The fragile art of existence”, îl regăsim pe Chuck doar în postura de compozitor și chitarist. Și în ce stil… Dacă vrei să asculți cel mai extrem și progresiv album lansat vreodată, dar cu un vocal clean, atunci Control Denied scrie pe tine. Un material discografic de o versatilitate deosebită în compoziția instrumentalului. Resimțim libertatea și lipsa de orice constrângere în compoziție a lui Schuldiner, precum și o atmosferă lirică uluitoare (“The fragile art of existence”, “Consumed”). Toată iubirea pentru metal și pentru viață, precum și nelipsitul profesionalism și perfecționism care-l defineau, se regăsesc în acest album.

Nu am pomenit de implicarea lui Schuldiner în Slaughter sau Voodoocult, pur și simplu fiindcă nu consider aceste proiecte ca fiind relevante pentru cariera sa. Însă, da, a lansat ceva material împreună cu

Voodoocult, unde îl puteți auzi contribuind pe partea de chitară.

Chuck Schuldiner a fost și rămâne un model de urmat, atât din punct de vedere moral cât și muzical, pentru orice ascultător/muzician. Dedicația sa muzicii, perseverența și chiar încăpățânarea sa, precum și sufletul cald și principiile morale în care credea și după care s-a ghidat întreaga viață, fac din Chuck o persoană aparte din toate punctele de vedere. Personal, nu trece o zi în care să nu mă întreb câte ar mai fi putut crea în acești ani. Dar câți dintre noi nu se întreabă asta? Câți dintre noi nu și-au descoperit pasiunea pentru chitară și pentru technical death metal datorită lui Chuck? Câți dintre noi nu au visat la Stealth și DiMarzio?

Un articol infim, care nu reușește să surprindă absolut nimic din ceea ce a fost Schuldiner. Pentru a-l cunoaște, trebuie să vă afundați în muzica sa; doar atunci veți înțelege de ce atâtea persoane îi duc lipsa. Odihnește-te în pace, Chuck!

 

 

 

 

 

Comenteaza

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

To Top