Noutăţi

Top 15 albume Thrash Metal (Matei Tibacu)

Thrash Metal. Primul subgen de rock cu care am simţit rezonez încă de la primele ritmuri de 4/4, de la primele „gigigi”-uri de chitară, de la moda care a fost parţial absorbită şi de cei din scenă old-school death metal în care tenişii albi hi-tops, blugii rupţi în genunchi, gecile de piele sau de blugi cu patch-uri puse ornamente militare, curelele cu piramide sau imitaţii de gloanţe, şiîntr-un mod mai mult sau mai puţin bizar – de la falsetto-urile kitschoase care acopereau dublu-bass-ul nemilos şi riff-urile palmate. Chiar dacă trupe precum Possessed, Slaughter, Exumer, Sepultura, Demmolition Hammer, Exorcist, Venom, Hellhammer, Morbid Saint şi multe altele au reuşit ba dea naştere subgenurilor black sau death metal, fie se încadreze cu succes în toate taberele în aşa fel încât nu supere pe nimeni prin crossover-urile abordate, înainte de despicarea şi modificarea „genetică” a subgenului, existau tăticii thrash-ului, sau albume aşa memorabile încât au schimbat cursul istoriei metalului extrem. Mai puţin brutal şi rapid decât death metal, mai agresiv şi obraznic decât heavy metal, mai greoi decât punk-ul, thrash metal-ul a fost apogeul durităţii pe parcursul majorităţii anilor ’80, şi doar intrarea pe locul 1 în topul Billboard al albumului „Nevermind” de la Nirvana, şi implicit intrarea la modă a genului grunge, a putut oprească thrash metal-ul din a deveni ordinea zilei şi în deceniul următor. De când am început aflu despre Thrash, mi-am clasificat documentarea în funcţie de ce favorizăm, în termeni obiectivi dar şi subiectivi, în numele thrash-ului. Mulţi poate nu vor fi de acord nu se regăsesc aceleaşi 10/20 de albume aflate în orice alt top plictisitor de thrash… dar pentru cei care vor afle mai multe şi nu doar şi fortifice părerea (împărţită cu atât de mulţi alţii care nu cunosc mai mult de cele top 10 trupe arhi-menţionate), poate este un prilej bun pentru a acumula muzică nouă prin găurile urechilor şi biblioteca creierului. Aşadar, un top personal al celor mai importante 15 albume thrash care m-au făcut îndrăgostesc treptat de gen, de la 0.

1 - testament

1) Testament – Legacy (1987)
„Albumul perfect de thrash metal. Pe debutul californienilor, fiecare piesă conţine ţipete falsetto utilizate în momente cheie de Chuck Billy – ceea ce nu mai poate fi întâlnit pe următoarele albume Testament – şi solo-uri cantabile de chitară, marca Alex Skolnick, ce au facilitat creşterea standardelor abilităţilor muzicale ale instrumentiştilor; brusc, dacă nu făceai solo-uri frumoase ca Skolnick, începea lumea strâmbe din nas. Prin „The Legacy”, Testament a intrat în concursul pentru „the Big Fifth”alături de Exodus sau Overkill, prin thrash metal-ul accesibil, melodios, dar şi dur şi înfricoşător, pe care cei cinci l-au creat. O combinaţie perfectă ce conţine toate caracteristicile cheie ale thrash-ului.”

2 - watchtower

2) Watchtower – Energetic Disassembly (1985)
Prima trupă care a introdus în metal ritm-uri de la Rush – executate de 10 ori mai repede şi mai precis – şi de la alţi giganţi ai rock-ului progresiv (cum ar fi tobarul Terry Bozzio) şi chiar jazz. Ei au fost primii, punct. Puteţi întreba orice muzician din vreo trupă de prog fondată după 1984 (Fates Warning şi Queensryche aveau îşi schimbe şi definească stilul abia prin ’85-’86). De la Dream Theater până la Meshuggah până la Death. Albumul acesta emană atâta energie provenită în principal de la secţia ritmică, încât furnică mâinile de fiecare dată când îl ascult. Parcă te tatonează, parcă îţi spune „nu te apuca de muzică ia uite ce putem face… iar dacă teai apucat… lasăte„. Culmea este Watchtower au vrut fie încadraţi în genul NWOBHM, făcând cover-uri Judas Priest, Iron Maiden, Tygers of Pan Tang, etc. la început, chiar şi vocea în registrul de sus vrea imite sonorităţi precum Mercyful Fate, Judas Priest, Samson… însă erau prea atraşi de măsurile care îţi rup capul dacă încerci să ţii o metrică şi nu te pricepi la matematică… aşa au dat naştere metalului progresiv…din greşeală! Tot culmea, dintre toate trupele care sunt adepţi ai genului progresiv acum, tot Rick Colaluca (tobe), Ron Jarzombek (chitară, dar nu pe acest album), şi Doug Keyser (bass) sunt cei mai buni, interesanţi, creativi, şi ciudaţi muzicieni ai genului. Nu se pune nimeni cu Watchtower.”

3 - dark angel

3) Dark Angel – Darkness Descends (1986)
Din start spun „Reign în Blood” de la Slayer nu se regăseşte în top 10 la mine. Pentru avem „Darkness Descends”, care e la fel de dur, dacă nu chiar mai dur şi malefic. Diferenţa e sunt mai multe falsetto-uri pe acesta… şi am folosit de suficiente ori termenul încât înţelegeţi favorizez asta. Ba chiar „Darkness Descends” şi Reign în Blood au apărut în acelaşi an, ambele trupe schimbânduşi stilurile după lansările din ’84 şi ’85, iar altă legătură este Gene Hoglan (tobarul Dark Angel, pe care îl cunoaşteţi şi din Death, Opeth, Devin Townsend/Strapping Young Lad, Dethklokk, Testament, Forbidden, etc.) a fost roadie pentru Dave Lombardo, tobarul Slayer. Logo-ul colorat în gradient roşu-galben-mov şi aspectul 3D pe care îl adoptă aripile din jurul numelor, precum şi piatra funerară de pe coperta care sugerează atmosfera filmului „Evil Dead”, face coperta asta mai old-school decât ilustrarea iadului de e „Reign in Blood”, dacă e continuăm paralela, iar în thrash, old-school domină. Din păcate, Dark Angel au mai lansat doar două albume după acesta, înlocuindu-l pe solistul Don Doty cu Ron Rinehart şi adoptând un stil mai tehnic şi mai încărcat (mai ales pe ultimul, din 1991, „Time Does Not Heal”)… dar în acelaşi timp, le-a luat o piatră de pe inimă celor de la Slayer. Pentru luând în calcul ce au lansat ambele trupe în 1986, Dark Angel puteau însemna ce înseamnă Slayer acum!”

4 - celtic frost

4) Celtic Frost – Morbid Tales / To Mega Therion (1984/1985)
Într-un fel, Celtic Frost a fost cam prima trupă de thrash în adevăratul sens al cuvântului. Pentru Hellhammer (care a devenit ulterior Celtic Frost) a fost fondată puţin înainte sau în acelaşi timp cu Metallica, la a căror muzică însă elveţienii nu avuseră acces pe vremea aceea. Celtic Frost însemna şlefuirea şi maturizarea ca sunet, structură, şi idei a trupei Hellhammer, aşadar fiecare cântec de pe debutul Celtic Frost te loveşte aşa cum ar trebui lovească thrash-ul. Metallica au îmbinat sonorităţile auzite la trupe NWOBHM precum Venom, Budgie, şi Motorhead, precum şi Hellhammer şi The Misfits. Dar dacă Venom erau cei mai thrashy din curentul NWOBHM, iar Misfits cei mai thrashy din punk, Celtic Frost au reuşit centralizeze perfect ce însemna thrash-ul adevărat. Datorită acestor 2 albume, avem astăzi trupe precum Obituary, Coroner, 1349, Tiamat, şi multe altele. O trupă care a revoluţionat stilurile black metal, gothic metal (pe al treilea album, mai ales), doom metal, death metal, şi avantgarde metal – atât ca versuri şi conţinut, cât şi ca muzică – primele două albume Celtic Frost nu pot fi trecute cu vederea.”

5 - annihilator

5) Annihilator – Never, Neverland (1990)
„Oau, ce album! Chitaristul canadian Jeff Waters (care e şi compozitorul şi textierul în Annihilator) revoluţionează genurile thrash metal şi speed metal prin intermediul primului şi mai ales celui de-al doilea album, adică acesta. Un virtuos pe care şi Dave Mustaine a fost invidios nu l-a putut obţine , înainte opteze pentru Marty Friedman. Fiecare riff, fiecare solo, fiecare sincopă va urmări pentru toată viaţa, albumul reuşind între instant pe sub pielea omului…dar iasă? Never, NEVER… land. Acum am încetat din râsul la gluma anterioară, continui propag ca tobele, bassul, chitarele, vocile, tehnica, liniile melodice frumoase, structura melodiilor… totul va stârni interesul şi va obliga acordaţi air guitar-ul (sau chitara reală) de fiecare dată când veţi da play, cap-coadă.

6 - anthrax

6) Anthrax – Among The Living (1987)
Niciodată nu pot asculta acest album fără fiu activ fizic în momentul acela (fie sunt la sală şi urmează încă o serie de triceps, fie dau zăpada din faţă casei)… este prea alert albumul pentru a-l asculta stând jos. Îmi vine fac mersul acela săltăreţ al lui Scott Ian, cu paşi mari, hardcore stomp! E printre cele mai violente albume de thrash pentru mine, în principal datorită sunetului, mai precis sunetul de tobă… cel mai precis, fiind vorba de premier. Premierul acela sună ca o palmă peste faţă de fiecare dată când Charlie Benante îlbiciuieşte‘. Este de asemenea albumul din discografia Anthrax care exemplifică cel mai bine cât de bine se poate îmbina un instrumental de thrash greoi care bate spre hardcore sau crossover, cu voce de heavy metal influenţat de Dio, Iron Maiden, Saxon… voce care îi aparţine inconfundabilului Joey Belladonna. Piesa ce titlul şi startul albumului are cea mai bună introducere în thrash; părerea mea este ar trebui fie prima piesă pe care ar trebui s-o asculte cineva care e curios ce înseamnă thrash-ul. Apoi pe a doua… apoi pe a treia… Un album formidabil!

7 - coroner
7) Coroner – No More Color (1989)/Mental Vortex (1991)
Există o diferenţă sesizabilă între aceste două albume, dar ‘No More Color’ parcă reprezintă maturizarea completă a unui stil cu care elveţienii au început în 1986, iar ‘Mental Vortex’ sugerează schimbarea stilistică într-un thrash mult mai matur, mai creativ, şi mai axat pe explorarea spaţiului din structura cântecelor. Ce este interesantdin prisma mea – este această schimbare are loc aproape brusc, în timpul primului cântec de pe ‘Mental Vortex’, şi anume ‘Divine Step (Conspectu Mortis): înafară de intro-ul din filmul ‘Re-Animator’, piesa parcă îi în continuare drumul cu viteza şi intenstitatea cu care s-a încheiat ‘No More Color’, însă la jumătatea cântecului, când încetineşte totul… parcă intri într-un fragment de vis, foarte neaşteptat. Un… ‘dream thrash’ care ia prin surprindere pe oricine s-ar aştepta la continuarea vitezei şi riff-urilor de natură mai degrabă adoptată din old-school-ul nemţesc, cum ar fi Destruction sau Kreator – de altfel Tommy Vetterli fiind şi chitarist la Kreator pentru o bună parte a anilor ’90. Restul albumului este plin de riff-uri mult mai bine gândite, care oferă căldură thrash-ului, pe când ‘No More Color’ este atât de tehnic şi alambicat (reuşind totuşi nu devină inaccesibil) încât parcă îl face… rece!”

8 - metallica

8)Metallica – Ride The Lightning (1984)/Master of Puppets (1985)
„Ce poate fi de zis în plus despre aceste albume? Am ales o nouă ‘egalitate’ pentru din nou, unul – şi anume ‘Ride The Lightning’ – dovadă de o evoluţie şi maturizare copleşitoare de la speed metal-ul oferit pe albumul de debut ‘Kill ‘Em All’, prin infuziunea cu riff-uri şi linii melodice şi solistice sensibile, bine-calculate… este de neconceput cum într-un an au reuşit îşi scoată viteza din sistem, încetinească, şi scoată un set de melodii care pot fi considerate imnuri metal. Imnurile nu se opresc pe acest album, dar ‘Master of Puppets’ beneficiază de unul din cele mai bune sunete de care a beneficiat vreodată un album metal, mai ales din acea perioadă. De la piese lungi, refrene şi mai cantabile, riff-uri mai dure dar şi linii mai melodice – pe alocuri – decât pe albumul din 1984, deja au făcut regulă din faptul orice avea scoată Metallica până pe la mijlocul anilor ’90, stabilea un barometru pentru succesul unei trupe de metal, făcându-i şi regii sonorităţilor underground,până când aveau treacă la stadiul de mainstream cu albumul din 1991.

9 - forbidden
9) Forbidden – Forbidden Evil (1988)
Când eram prin clasa a 8-a şi locuiam în Phoenix, Arizona, la dojo-ul unde făceam Karate era un avocat la vreo 30 şi ceva de ani, fost thrasher optzecist, pe nume Michael Cordrey. Pe vremea aceea încă eram în plină documentare despre ce a mişcat vreodată în thrash, iar acest om a fost o comoară şi un punct forte în evoluţia meaenciclopedică‘. Am venit o dată cu un tricou cu Slayer din perioada ‘God Hates Us All’, cu Paul Bostaph. S-a uitat la mine şi mi-a zis ‘Bostaph! Un baterist extraordinar. Dar ştii trupa cu care a început el, Forbidden? Cred o ţi placă… eşti fan falsetto-uri?’ În momentul ăla deja eram cu popcorn-ul la gură şi stăteam turceşte, atent la orice urmează zică. ‘Pe albumul de debut, au o melodie în care solistul, unul gras cu ambitus darnic, urcă vreo 3 octave din voce, iar chitaristii sunt virtuoşi în Heathen sau Megadeth sau Annihilator… ba chiar unul din ei a fost şi într-un turneu alături de Death prin ’93, Craig Locicero’. L-am secat la cap timp de 3 luni,neîntrerupt, găsească CD-ul în cutiile lui cu vechituri ca mi-l împrumute şi mie. Nu numai nu am fost dezamăgit, dar acesta e un album care a făcut thrash-ul crească în sufletul meu. Echilibrul perfect între falsetto-uri, chitare duale, tobe bogate în dublu-bass, versuri despre demoni şi cupe cu sânge, structuri alambicate dar suficient de accesibile încât îţi poţi roţi pletele… chiar dacă nu au provenit din prima generaţie de trupe de thrash, Forbidden şi-au pus amprenta aşa cum li se cuvenea, cu acest debut.”

10 - megadeth
10) Megadeth – Rust In Peace (1990)
Până la acest album, fi catalogat Megadeth mai degrabă la speed metal (care e un subgen asemănător cu thrash-ul, dar nu le- amesteca… au şi ei perlele lor pe care le vom aborda în alt top), însă este prea important pentru thrash metal ca nu fie inclus şi aici. Probabil deja ştiţi povestea cu plecarea solistului/chitaristului Dave Mustaine din Metallica, motiv pentru care a şi fondat Megadeth. Ei bine, chiar dacă Metallica erau mai sus din punct de vedere al statutului, nu pot cred apariţia acestui album nu i-a speriat puţin, învăţându-i atât pe ei, cât şi întreaga comunitate a thrash-ului, Megadeth sunt printre cei mai buni muzicieni din scena metal americană, o dată cu cooptarea chitaristului Marty Friedman, atacul în tandem al celor doi chitarişti nu cruţa nimic în caleşi prin acest mod, trupa a impus un standard foarte înalt de măiestrie instrumentală dar şi compoziţională. Vocea lui Mustaine poate nu este pe placul oricui (personal, nu omor după ea), dar riff-urile care sunt mai degrabă solo-uri pe întregul album, susţinute de o secţie ritmică ceas, care pare ţină toată nebunia în lanţ, fac Megadeth proiecteze o speranţă pentru thrash: totuşi nu a murit o dată cu apariţia grunge-ului, ci trece printr-o schimbare, devine ceva mult mai închegat, mult mai serios, mult mai impunător.”

11 - overkill
11) OverKill – Horrorscope (1991)
Candidaţi la postul de ‘the big fifth’, adică a 5-a trupă cea mai importantă de thrash alături de cei 4 giganţi – Metallica, Slayer, Megadeth, Anthrax – New York-ezii de la Overkill a luat maul amatorilor de metal o dată cu lansarea acestui album. Un bun exemplu al faptului thrash-ul a început se schimbe la începutul anilor ’90 şi doar trupele care şi-au găsit personalitatea în totalitate mai puteau rămâne relevante prin noua mare a trupelor de grunge. Overkill dau dovadă de o originalitate şiînchegare de invidiat pe acest album, pentru care au clădit în continuu de când s-au înfiinţat în ’80. Pe scurt, este vorba de un groove-thrash foarte bine pus la punct, cu o producţie ce incită la violenţă, şi un fundal perfect pentru vocea obraznică şi râcâitoare – în cel mai bun sens al termenului – a lui Bobby ‘Blitz’. De la tempo-uri lente care îţi dau o senzaţie de putere mai mare decât 5 liniuţe de cocaină trase consecutiv, până la tempo-uri rapide de unde se aude fiecare detaliu de la tobe, distors, voce, şi din bass-ul executat cu trufie.”

12 - exhorder
12) Exhorder – The Law (1992)
„O altă situaţie de tipul Dark Angel vs. Slayer, însă de data asta timpul nu minte când reiese Exhorder au sunat a Pantera înainte ca Pantera sune a Pantera cu care suntem obişnuiţi. Haideţi luăm situaţia logic: Exhorder sunt din New Orleans, Louisiana, locul natal şi al lui Phil Anselmo. Pantera cântau glam metal în anii ’80, inclusiv pe primul album alături de phil Anselmo, ‘Power Metal’ din 1988. Însă Exhorder au scos albumul de debut ‘Slaughter în the Vatican’ în 1987, iar din 1988 până în1989, Pantera şi-au schimbat drastic sunetul, într-unul în care Anselmo adoptă stilul vocal al lui Kyle Thomas de la Exhorder, Dimebag adoptă sunetul de chitară lui Vinnie LaBella, Vinnie Paul adoptă furia la pedala dublă a lui Chris Nail…  fie oare coincidenţă? În orice caz, acest al doilea album semnat Exhorder are tot ce îmi trebuie pentru a uita de Pantera, ba chiar mai mult. Sigur, poate şi ei şi-au conturat puţin sunetul după apariţia albumului ‘Cowboys From Hell’, văzând groove metal-ul propus iniţial tot de ei, prinde… dar din nou, Pantera aveau devină uşor confundabili din nou după lansarea albumului ‘The Law’, scos în acelaşi an cu ‘Vulgar Display of Power’. Cât despre albumul ‘The Law’ în sine… nu pot descriu în cuvinte câtde brutal şi de greu e. Imaginaţi loveşte o nicovală… şi prelungiţi impactul cu 38:43, durata albumului. Fiţi în special atenţi la tobe, voce, şi cover-ul impecabil „Into The Void” de la Black Sabbath, despre care Tony Iommi a spus odată într-o revistă e cea mai bună preluare a acelei piese pe care a auzit-o vreodată.”

13 - believer
13) Believer – Sanity Obscure (1990)
Aţi auzit de ‘christian thrash metal’? Ei bine, acum aţi auzit, iar reprezentanţii principali ai acestei nişe sunt americanii de la Believer (alături de Tourniquet şi Deliverance). Nu lăsaţi această denumire submineze intenstiatea muzicii; pur şisimplu nu vorbeau despre demoni sau războaie nucleare, ci despre teologie şi spiritualitate. Dar muzica avea forma unui thrash tehnic/progresiv de toată frumuseţea. Mai porniţi chiar decât Coroner, riff-uri mai ciudate decât Voivod, voce mai răguşită decât la Anacrusis, ‘Sanity Obscure’ este un album de thrash perfect, fără niciun moment slab. Însă ce e cel mai interesant este singura melodie experimentală de pe album – şi anume ‘Dies Irae (Day of Wrath) a dat naştere unui întreg subgen care este încăfoarte în vogă în zilele de astăzi: symphonic metal. Pe această piesă şi-au bazat întreaga carieră trupe precum Haggard, Therion, Nightwish şi multe altele din aria symphonic/gothic/melodic metal. Deci aceste sonorităţi operatice nu provin din nordul europei sau de la nemţi, cum ne-am aştepta… ci din statul american Pennsylvania, în anul 1990, înainte de venirea grunge-ului la putere. Uimiţi singuri. Şi nu a fost doar o tentativă… piesa sună extraordinar… precum orice au lansat vreodată Believer!”

14 - voivod
14) Voivod – Dimension Hatross (1988) /Nothingface (1989)
„Poate deja v-aţi prins pun slash la egalitatea dintre două albume atunci când mi se pare unul încheie o perioadă a trupei, celălalt startul unei alte perioade, şi ambele sunt la fel de semnificative pentru evoluţia genului thrash. Sincer este camaceeaşi situaţie ca la Coroner, în sensul ‘Dimension Hatross’ este cel mai ciudat din albumele de thrash, care sunt dominate de thrash oricum… însă ‘Nothingface’ deja este mai mult ciudat decât thrash… sau orice altă denumire. Pe ‘Dimension’, Voivodîncepuseră îşi şlefuiască ideile şi excentricitatea riff-urilor dar nu uitaseră de thrash-ul cu care şi-au făcut amprenta în anii ’80. Dar pe ‘Nothingface’, era deja vorba de avantgarde metal. Probabil primul exemplar de aşa ceva, aceste două albumefiind de o importanţă deosebită pentru trupe norvegiene precum Ved Buens Ende, Arcturus, Virus, Enslaved, Ulver, şi Borknagar, care şi-au bazat carierele pe promovarea avantgardismului în metal. În afară de evoluţia muzicală, Voivod au atins şi un punct culminant al textelor pe teme de fizică, chimie, şi alte legături cu ştiinţele sau cu ştiinţifico-fantasticul. Poate nu sunt pe placul tuturor, dar garantez nu vor lasă indiferenţi, şi fără măcar o sprânceană ridicată. Voivod au adus ceva unic în thrash, şi mulţi au încercat o ia pe urmele canadienilor de-a lungul timpului (de la Dead Brain Cells până la Vektor), însă rămân până în ziua de astăzi inconfundabili, reuşind fie cei mai ciudaţi thrasheri, cu mult înaintea vremii.”

15 - exodus
15) Exodus – Pleasures of the Flesh (1987) / Fabulous Disaster (1989)
După ce Exodus a devenit printre primele cele mai respectate trupe de thrash din istorie, cu debutul ‘Bonded by Blood’ alături de Paul Baloff la voce – care era ideea de thrash întruchipată -, Exodus s-au despărţit de Baloff… tocmai pentru era ideea de thrash întruchipată. Acestea sunt primele două albume cu noul solist Steve ‘Zetro’ Souza la voce, care tocmai părăsise trupa Legacy, ce avea devină Testament, cu un an mai târziu. Părerea mea este Souza este cel mai potrivit vocal nu numai pentru Exodus, ci pentru toată această arie de thrash obraznic, influenţat de trupe precum AC/DC sau Accept. Sigur şi Bobby ‘Blitz’ de la Overkill are un ton car epoate sparge geamuri, şi John Connelly de la Nuclear Assault le strigă de le auzi din alt oraş, şiKaton de la Pena din Hirax la fel… dar Souza este perfect pentru acest stil de voce. Poate pentru pe aceste albume deja auzim avem de aface cu un maestru al riff-urilor brutale (chitaristul fondator Gary Holt) şi un alt maestru al tobelor agresiveşi nemiloase (Tom Hunting). Sincer, ‘Fabulous Disaster’ este un album mai slab decât ‘Pleasures of the Flesh’, însă beneficiază de două lucruri cheie: o producţie care evidenţieze cel mai potrivit atitudinea şi sunetul, necesare pentru Exodus… şipiesa ‘Toxic Waltz’, un imn al thrash-ului, al moshpit-urilor, un cântec pentru care sfătuiesc nu aveţi niciun obiect în jur când îl ascultaţi. De fapt, oricând ascultaţi orice de la Exodus, dacă sunt implicaţi Gary Holt, Tom Hunting, şi Steve Souzaîn line-up, staţi departe de obiecte, mobilă, ziduri care se sparg uşor… mergeţi într-un câmp sau pe o insulă. Veţi înţelege de ce. Veţi simţi!”

Mențiuni:

16) Sacred Reich – The American Way

17)Whiplash – Insult To Injury

18) Death Angel – Act III

19) Anacrusis – Manic Impressions

20) Nuclear Assault – Survive

 

                                                                                                                        Autor:  Matei Tibacu-Blendea

Comenteaza

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top