Cronici albume

The Violent Sleep of Reason – muzică de (ne)adormit copii

Tomas Haake este unul dintre acei instrumentiști la care te uiți, te uiți, te tot uiți dar oricât ai încerca să înțelegi cum reușește să-și facă arta, nu reușești decât să simți și mai mult respect și admirație pentru munca acestuia. Felul în care acesta își interpretează sau compune piesele, dar și calmul și relaxarea pe care le inspiră când se află în spatele setului de tobe, pe scenă sau în studio, m-au intrigat oarecum; alți tobari remarcabili (Portnoy, Kollias, Inferno, Mangini, etc.) par a se chinui, a depune un real efort, dar Tomas face ca totul să pară foarte lejer. Ca și când și-ar savura ceaiul de dimineață pe un șezlong în grădina casei sale.

haake

Sunetul clasic, distinctiv al celor din Meshuggah se datorează, într-o bună măsură, acestui talentat toboșar. Formația, care are la activ vreo 9 albume, câteva EP-uri dar și numeroase contribuții în dezvoltarea programelor de înregistrat muzică, s-a format în 1988 în Suedia, cântând thrash/death metal. Prin 1995, sunetul trupei a început să se îndrepte cu pași mărunți spre ceea ce este astăzi; între timp, membrii formației se pot lăuda cu pionieratul subgenului djent, foarte la modă în vremurile noastre. Cântecele au devenit tot mai heavy, chitarele cu 7 corzi (încă relativ noi pe atunci) insuficiente, așa că, prin 1998 au achiziționat niște modele revoluționare pentru acele timpuri – chitarele cu 8 corzi și-au făcut debutul în metal cam pe-atunci, dar Meshuggah sunt cei care le-au consacrat și popularizat. Fideli acestui instrument ce poate fi întâlnit pe toate albumele de după Nothing (2002), membrii formației nu s-au rezumat doar la a-l folosi pentru cântat; au creat efecte pentru chitări, acestea fiind folosite în prezent de numeroase trupe fără buget, care înregistrează acasă sau în studiouri improvizate. Muzica modernă are o obligație morală să le transmită câte un mulțumesc, Meshuggah din când în când…

hagstrom

Hagstrom și chitara sa cu 8 corzi

Pe 7 octombrie, au lansat ultimul lor album – The Violent Sleep of Reason, la 4 ani după apariția lui Koloss, respectiv 8 ani de la capodopera obZen. Anunțat cu mult timp înaintea apariției, noul material discografic a fost promovat prin single-uri, clipuri și filmări din timpul înregistrărilor. Acestea au arătat ascultătorilor prima realitate imposibil de contrazis: când te aștepți ca Meshuggah să se potolească, să urmeze drumul celor de la Opeth, când nu crezi că se poate mai heavy și mai agresiv, Haake și echipa vor găsi o cale să-ți demonstreze că te-nșeli. Born in Dissonance a oferit publicului prima ocazie de a-și forma o idee despre direcția Meshuggah dar a și amintit oarecum de începuturile trupei, fiind mai rapidă, agresivă și groovy. Tema lirică este însă una specifică formației, ea sugerând o stare alterată a conștiinței, aspirația spre Increat și dezbătând originea divinității. Poliritmurile sunt o altă trăsătură specifică, la fel și abundența de palm-mutes. Deocamdată avem rețeta unui album clasic, o eventuală copie a lui Koloss; Nostrum, următoarea piesă lansată cu un videoclip cu versuri, expune și mai bine măiestria lui Haake. Iese în evidență și prin soloul de chitară dar și printr-o compoziție diferită față de ceea ce făcuse Meshuggah până în acel moment, arătând că totuși The Violent Sleep of Reason va avea destule elemente noi; în acel moment începusem să fiu convins că nu va fi un album plictisitor.

the violent sleep of reason

Clockworks este piesa cu rol de intro, și momentan este și preferata mea; este și singura pentru care există un videoclip oficial. Tobele haotice, chitarele care nu iartă și nivelul ridicat  de tehnică m-au captivat de la bun început. Ceea ce reușește Haake pe acest cântec fenomenal demonstrează evoluția sa constantă, în puternic contrast cu alți toboșari care s-au lăsat complet pe o ureche sau au preferat să se ocupe mai mult de scandaluri decât de muzică (da, Mike Portnoy e un exemplu foarte bun în acest sens).

Capodopera Dancers to a Discordant System are o echivalență lirică pe The Violent Sleep of ReasonMonstroCity pare inspirată din romanul 1984 al lui George Orwell și reia tema distopiei și a orașului ca mediu angoasant, sufocant într-un sistem dificil, stupid și neadaptat nevoilor umane. Asemănările sunt strict din punct de vedere al textului, deoarece muzical nu au nicio legătură, cea din urmă fiind mai rapidă și mai agresivă, dar și oarecum melodică în același timp. Puțin amuzant mi se pare riff-ul de dinaintea strofei, care amintește de ce se făcea prin anii ’80. O altă piesă ce mi-a atras atenția este Ivory Tower care aparent n-are nicio logică, însă la o audiție ulterioară începi să descoperi sensul complexului început. Da, și pe această piesă Tomas este un fel de zeu al tobelor, melodia beneficiind din plin și de tehnica celor doi chitariști, Fredrik Thordendal și Marten Hagstrom, cel din urmă fiind compozitorul piesei.

meshuggah2

Mi-a plăcut foarte mult faptul că vocea lui Jens nu a fost atât de puternic editată. Pe Koloss există momente când supra-editarea vocalelor acestuia devine supărătoare, însă pe The Violent Sleep of Reason ele nu există. Albumul în sine sună mult mai natural și puțin procesat, ceea ce constituie un plus, și are și câteva scurte părți atmosferice destul de rare în muzica Meshuggah. În plus, există și solouri de chitară – Ivory Tower și Nostrum sunt două astfel de exemple (și astfel v-am scutit de căutat solourile din material…). Nu-mi dau exact seama ce-au făcut cu tonul chitării, însă au făcut bine – Stifled este cel mai bun exemplu în acest sens. Trupa a continuat și pe acest album să folosească efecte de distorsie pe bas, care este mult mai bine scos în evidență prin comparație cu precedentele albume, unde uneori e aproape absent. Bine, adevărul obiectiv e că nu ai așa mare nevoie de bas când acordajul tău e oricum cu vreo 5-6 note mai grav decât standardul…

The Violent Sleep of Reason mi-a întrecut toate așteptările și a fost o surpriză foarte plăcută, mai ales când constat că tot mai multe trupe vechi se îmblânzesc sau reiau la nesfârșit cântecele care i-au consacrat (Dream Theater), fără a reuși să se apropie măcar de acele opere. Menținând un sunet modern, fără a se baza doar pe partea tehnică a muzicii, Meshuggah au reușit să mă impresioneze cu acest ultim album. Rămân cu speranța că o să-i prind live și că o să cânte Clockworks și Nostrum…

Clockworks

Notă finală: 8.5/10

Cumpără albumul!

Comenteaza

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top