Cronici concerte

Prog-ul la Rockstadt Extreme Fest

Colegul meu a acoperit deja tot festivalul, însă nu m-am putut abţine din a lega de ceea ce ne întreţine auzul, nouă, proggerilor. Iar ediţia de anul acesta nu a dus deloc lipsă de asta. Nu am reuşit prind toate trupele din cadrul festivalului (în special ziua de joi) care s-ar fi încadrat de minune în această mică intervenţie, însă le voi menţiona pe cele pe care le-am ascultat.

Prima dintre ele este chiar una locală, The Thirteenth Sun. O trupă nu nouă, dar nici foarte cunoscută publicului nostru. O trupă formată din mulţi muzicieni activi şi talentaţi, care nu de mult timp a lansat şi un nou material discografic (despre care am vorbit pe larg aici), intitulatStardust„. Cu un sunet pe măsură şi compoziţii de excepţie, The Thirteenth Sun a fost numele care a marcat a doua scenă, personal, anul acesta. Cu un avânt psihedelico-atmosferic, trupa te aruncă voit în sfere melodice gentil îmbrăcate-n tranziţii atipice şi un ritm care ţi danseze sinele asincron. Iar concertul din cadrul Rockstadt nu a făcut excepţie, piesele de pe ultimul album, precum „Pathways„, inducând o stare de reverie translucidă metaliştilor care au asistat la acesta.

În aceeaşi seară au fost la scena mare şi cei de la White Walls, tot români de-ai noştri, pe care cu siguranţă majoritatea îi cunoaşteţi. Cu multe piese de peMad Man Circusincluse în setlist, dar şi creaţii mai recente precum „Death Follows Me„, White Walls au ţinut o demonstraţie pe viu prog-ul prinde şi la noi şi poate fi adus la un alt nivel chiar şi live, unde apar probleme de cele mai multe ori. Încă din afara campusului răsuna vocea lui Eugen, amprentă a trupei, dar şi instrumentalul curat pus la cap, dar suficient de complicat cât ţi prindă urechile şi mintea.

Tot în aceeaşi seară, cea de-a doua, de altfel, cu întârzieri cu tot, i-am avut pe Leprous, aproape deveniţi cap de afiş fără voie, dar nu mai puţin aşteptaţi. Numărul de ascultători de la 3 dimineaţă a fost o altă mărturie clară a fenomenului în plină creştere de la noi, prima fiind numărul mare de concerte axate pe gen, precum şi procentul unor astfel de trupe din line-up-ul festivalurilor locale. Aşadar, Leprous. Revelaţia ultimilor ani, deşi activează încă de prin 2001, Leprous este un entuziasm pe partitură, cu o prestaţie şi un profesionalism greu de găsit. Problemele tehnice nu s-au făcut deloc simţite, fiecare piesă, începând cu „The Valleyşi finalizând cu „Slave„, oferind o nouă şansă de a încerca surprinzi pe de-a întregul notele aruncate dinspre scenă spre public, dar sfârşind minunat în a-ţi împleti simţurile cu vocea angelică a lui Einar, clapele nepământeşti şi tobele ireale. Din setlist-ul trupei nu au lipsit nici cele mai recente două piese lansate (până atunci – trupa a lansat şiIlluminate” zilele trecute), şi anume „From The FlameşiStuck„. Deşi fanii trupei se împart în două tabere, cea care trăieşte pentru „CoalşiBilateralşi cea care tinde mai degrabă spre stilul mai concentrat, dar mai „cuminte”, de pe „The Congregationşi ce va fiMalina„, în acea seară trona deasupra noastră o măiestrie în prezenţa căreia nu poţi ţi întorci faţa, un talent care nu poate sfârşi decât prin a fi catalogat drept artă. Cele mai aşteptate piese, de care am şi avut parte de altfel, cel puţin personal, au fost „RewindşiFoe„. De ce, v-aţi întreba? Pentru aranjamentul şi modul în care ritmul aproape dincolo de imaginaţie susţinut de Baard (tobe) se completează cu diversul vocii lui Einar, dau naştere unui amalgam de istorie muzicală, trecând dincolo de bariera emoţiilor şi muzicii cunoscute nouă, care nu poate decât scrie o nouă istorie, la rândul său.

Duminică, ziua unuia dintre cei mai aşteptaţi headlineri, Opeth, a fost magia finalului, dar şi a prezenţei pe scenă a unor „tătici” ai prog-ului din zilele noastre, fie el metal sau rock. Cu arene umplute la picioarele sale, cu greu mai poate fi catalogată drept o trupă mică sau mai poate fi pusă într-o altă poziţie decât în cea de headliner. Cu un istoric muzical controversat, dar în nicio măsură mai prejos de geniu, Opeth şi-a ales pentru acest festival un setlist care mulţumească toate grupurile de oameni, într-o oră şi jumătate care a zburat fără simţire. Debutat cu nouaSorceress„, cea care împrumută şi numele ultimului material discografic al trupei (al cărui recenzie este aici), concertul s-ar putea cu greu caracteriza prin trei cuvinte: artistic, detaliu şi emoţie. De laGhost of Perdition„, laThe Wilde Flowersşi de laHeir ApparentlaIn My Time of NeedsauCusp of Eternity„, acest setlist minimalist a marcat o altă treaptă de înaltă importanţă, pe lângă înzestrarea muzicală, de care nu beneficiază orice artist, şi anume concentrarea unei cariere diverse şi tumultoase pentru fani, întraşa mod încât nu avea plece nimeni nemulţumit acasă. Åkerfeldt şi-a asumat, aşa cum o face mai mereu, rolul de orator talentat al serii, între dozele uimitoare de growl-uri şi clean-uri care-ţi mângâie sufletul, a căror tranziţie tindea spre imperceptibil. Nici măcar cei câţiva stropi de ploaie nu au mânjit frumuseţea concertului, o experienţă care merita trăită indiferent de partea de care te afli atunci când vine vorba de Opeth. O lecţie de muzică şi viaţă pentru cei mulţi artişti din public şi o trupă care şi-a asigurat un loc binemeritat în prezentul şi viitorul care ne înconjoară. Imprevizibilul căii pe care o va urma trupa cu fiecare album lansat este cel care o menţine vie într-o mare crescândă de trupe talentate, pe când compoziţiile calculate puse pe piaţă până în prezent sunt cele care te uimesc, chiar şi acum, la fiecare ascultare. „Deliverance” a fost bis-ul pe care îl execută la perfecţie cu fiecare ocazie, armoniile chitarelor încă bântuind prin străfundurile conştientului nostru, alături bineînţeles de toba repetitivă, atât de binecunoscută.
O ediţie minunată, cu un line-up greu de depăşit local, tocmai diversitatea genurilor dându-i alura de extrem. La mai multe!

Comenteaza

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top