Cronici albume

Opeth – „Sorceress” (cronică de album)

Albumul cu numărul doisprezece din cariera unor deja binecunoscuţi şi formaţi tătici ai prog-ului modern, Opeth, este o călătorie în anul 2011 („Heritage”), momentul prezicător pentru ceea ce va urma în 2014 prin „Pale Communion”. O mai mult decât convingătoare poveste elaborată şi incredibil de închegată, care pune mult mai mult accent pe coeziune decât predecesorul şi oferă un râu întreg de tranziţii dinamice, lin curgătoare în peisaje sonore colorate-n progressive rock-ul anilor ’70. Acest joc între dinamici vine la pachet cu o doză de mister şi ghici în ceea ce priveşte viitoarea piesă care îţi va urma în playlist. De altfel, personal, consider acest album album, pe cât de închegat, pe atât de diferit în compoziţiile pe care le adună. Fiecare piesă îşi adoptă propria personalitate, dar cu un scop bine definit în întregul albumului şi legat integral prin lirica masiv construită în jurul unei idei.

Opeth Sorceress

„Persephone” deschide şi închide („slightly”) albumul, printr-o acustică spaniolă feerică, care debordează de romantismul şi flacăra transpusă interior, specifică personajului, care de altfel îşi împrumută şi vocea într-un fundal ascuns. Piesa plonjează în riff-urile „răutăcioaseşi explozia de ritm atipic ale piesei care şi titlul albumului, „Sorceress”. Cu un groove care se întreţese cu unul dintre cele mai heavy ritmuri de pe album, alături de cel întâlnit pe „Chrysalis”, deşi într-un mod mai simplist decât pentru anterior menţionata, „Sorceress” convinge audienţa complet acesta este, aşa cum Åkerfeldt a şi menţionat cu ceva timp în urmă, un album despre „părţile negative ale iubirii”.
„The Wilde Flowers” preia cârma într-o manieră asemănătoare, dar cu un refren mult mai uşor de reprodus în incinta propriei case, cu nişte clape excentrice şi o construire a momentului culminant marcat de un solo memorabil, de altfel, o altă semnătură a trupei.

“Will O the Wisp” aminteşte de alte balade care ne-au rămas aproape de suflet din discografia Opeth, inclusiv de ultima din serie, „River”, dând locul principal unei acustice melancolice, dar care îţi ţine captive emoţiile într-o serie de progresii sublime şi armonii vocale emoţionante.
„Chrysalis”, una dintre cele mai elaborate piese de pe material, însumează o serie de antagonisme între clape şi tobe, voce şi riff-uri, într-un complex ritmic care oferă un echilibru aproape de perfecţiune între heavy şi prog old school. Clapele specifice începuturilor progressive-ului şi solo-urile care dansează în tandem cu ele, transformă această piesă într-o capodoperă ritmică care face loc unei aşteptate continuări a lui „Sorceress”, „Sorceress 2”. Cu toate acestea, spre surprinderea multora, piesa nu este o continuare deloc, ci o piesă aparte care scoate în evidenţă evoluţia vocală a lui Åkerfeldt de-a lungul timpului şi o serie de efecte subtil introduse în fundalul nebuniei.

Fiindcă menţionam diversitatea compoziţiilor de pe album, „The Seventh Sojourn” este un alt exemplu pe măsură. Tobele organice, influenţele vestice cuplate cu aranjamente instrumentale care sar de la o poveste la alta într-o manieră aproape insesizabilă şi continua îndrăzneala a trupei în a experimenta minunat cu aproape orice, fac din instrumentalul piesei un semn a ceea ce rămâne ne inunde urechile din partea unei trupe marcate de istorie ca fiind una dintre cele influente şi perspicace.

Strange Brew”, o altă pasăre rară, descrie un ocult al altor vremuri prin intermediul tranziţiilor schimbătoare şi al bass-ului expresiv spre o furtună de clape susţinute de drumming-ul intuitiv al lui Axenrot şi de un pian delicat ascuns doar de intervenţiile vocale ale lui Åkerfeldt. Bineînţeles, cum e de aşteptat, execuţia impecabilă a solo-urilor nu lipsesşte nici de aici.

„A Fleeting Glance” poposeşte într-o arie mai profund influenţată de jazz şi sensibil mai aerisită decât precendenta, cu atât mai mult ajutând la construirea a ceea ce a trecut. Urmând acestui imn dedicat pianului, Opeth revine laEra marcată de sunetul heavy care a deschis materialul prin „Sorceress”, demonstrându-i astfel aspectul de ciclu încheiat, înainte de a îşi găsi outro-ul în finala piesă, „Persephone (Slight Return)”, demonstraţia de măiestrie a lui Axenrot, plusată de aceeaşi voce care ne invită la ascultare la început.

Cunoscut probabil de aici înainte drept parte din trilogia de albume la început menţionate, „Sorceress” necesită repetate ascultări pentru a-i surprinde nuanţele pe deplin şi pentru a înţelege intenţia trupei, eventual pe un vinil bine aranjat într-o cameră silenţioasă. O colecţie de piese distinct abordate şi mai ambiţioase în experimentări, „Sorceress” este un album calculat, dar careşi crează un loc propriu în discografia trupei, amintindu-ne, din nou, pentru orice stil ar aborda, Opeth este o trupă unică în industria muzicală din prezent, care nu cedează nicio secundă în faţa limitelor impuse de cerinţele publicului sau ale caselor de discuri.

Piese preferate: „Chrysalis”, „Strange Brew”, „A Fleeting Glance”, „Will O the Wisp”, „Era„.

Discografie Opeth:

Comenteaza

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top