Cronici concerte

Cronică de festival: Posada Rock

Posada Rock de anul acesta a constituit un proiect îndrăzneţ şi curajos, cu atât mai mult în contextul unei veri ambiţioase din punct de vedere concertistic. voi lega doar de recitaluri, însă felicitări câştigătorilor, în ordinea de pe tricou: Within The Nova, Between Colors, Apa Sîmbetii şi Guerillas, dar şi celorlalţi participanţi, din ce în ce mai pregătiţi, mai tineri şi entuziasmaţi.

Recitalurile au ţintit spre o arie largă de genuri, cât atragă un public divers şi nu sfârşească în dezamăgire pentru nimeni. Cele de vineri au inclus două trupe de căpătâi pentru rock-ul şi metal-ul românesc, Gothic şi Taine, dar şi maeştrii suedezi de la Evergrey. Gothic a revenit de curând în atenţia noastră printr-un nou material, “Demons”, puternic influenţat de trendurile scenei mondiale şi cu o doză nelipsită de energie, care live s-a transpus într-un public implicat şi demonstraţii de forţă ritmice. De la death la mici inserţii jucăuşe de heavy, Gothic şi-a câştigat audienţa prin carismă, succesiuni simetrice de blast beat-uri şi distorsiuni.

Taine, una dintre puţinele consistenţe ale scenei locale şi din ce în ce mai surprinzătoare, a reafirmat ceea ce oricine a participat la cel puţin un concert de-al lor ştie. Profesionişti, cu un sunet curat şi o mare atenţie la detalii, Taine îţi rămâne întipărită în amintiri nu doar prin compoziţiile compacte, dar şi prin prezenţa scenică. De la growl-uri la clean-uri, de la emoţii la breakdown-uri şi de la death la progressive, Taine se asamblează într-un tot cu multe de oferit încă. Setlist-ul pentru Posada a adus trecutul în prezent şi a oferit o imagine care se conturează de ceva ani spre viitorul trupei, incluzând de la necesarul “Pierdut”, la nelipsitul tribut Chuck Schuldiner (“The Genius Way”) şi alte piese de pe “Ressurection”, dar şi recentele “The World Does Not Change” sau “Three Days In Darkness”. Finalul îi surprinde pe membrii trupei doar în postura de instrumentalişti, la voce trecând noul lor proiect, Sigrid.

Evergrey cu greu mai necesită vreo prezentare. Cu un stil recogniscibil din orice punct i-ai privi, un vocal careţi vorbeşte dincolo de ce ai crede poţi simţi şi piese care reconciliază mai bine decât oricare altele esenţa metalului şi a sa forţă cu emoţia care te împânzeşte din toate direcţiile, trupa este o aventură pe care nu vrei o ratezi live. Prestaţii impecabile venind din partea fiecărui membru al trupei, solo-uri care încorporează o gamă infinită de stiluri şi o atmosferă greu de uitat, toate într-o oră şi jumătate ce îmbină compoziţii din toată cariera trupei. Nu au lipsit piese de pe ultimele două materiale discografice, “Hymns For The broken” şi “The Storm Within”, întruchiparea resurecţiei trupei în cel mai bun line-up posibil, dar nici din rândul celor mai cunoscute, precum “Monday Morning Apocalypse” sau “Broken Wings”. Bis-ul fervent cerut de public a constat în trei piese, la fel de echilibrat în alegeri, printre care se numără “King Of Errors” şi “A Touch of Blessing”.

A doua zi de recitaluri a debutat cu cei care au câştigat anul trecut, Invader, o trupă tânără dar cu o ascensiune demnă de admirat pentru un gen care-şi pierde din forţă cu trecerea timpului. Cu atitudinea potrivită şi puşi pe distracţie, cei de la Invader au inclus în setlist şi piese de pe “Sons Of A Dying Sun”, îndemnându-şi audienţa receptivă la circle pit-uri constante.

Kempes, alt proiect muzical continuu prezent pe scena noastră, nu este nicio surpriză că are şi va avea întotdeauna un public format şi fidel. Un vocal marcant, compoziţii cunoscute şi o reţetă de succes care te prinde chiar dacă nu te numeri printre fani.

Alt headliner aşteptat, Udo Dirkschneider, este o legendă a heavy metal-ului, care nu a venit cu una cu două la Posada, ci cu un setlist dedicat Accept, nelipsind piese precum “Starlight” sau “Breaker”. Probabil cea mai numeroasă audienţă, asta şi datorită vremii capricioase cu siguranţă, a avut-o Udo, curioşii şi nostalgicii contribuind la o atmosferă uşor de digerat, la care cu greu puteai să nu contribui.

A treia zi, duminica întunecată, a venit cu teama că trupele din recitaluri vor cânta la un stadion gol. În ciuda temerilor însă, precum şi a faptului că era duminică şi o zi nenorocită din multe puncte de vedere, atât pentru noi, ascultători, cât şi pentru organizatori, publicul a fost prezent la datorie, Arashai fiind cei care au făcut încălzirea. Cu un alternativ clar influenţat de mai marii scenei noastre, Arashai a câştigat prin farmec, compoziţii simple dar care să te facă să te mişti în aceeaşi direcţie precum cea indicată de ritm şi prin lirica uşor de reprodus alături de vocal. De la “Îmi Pierd Minţile” la “Zeu Ateu”, componenţii trupei au reuşit să-şi transmită energia şi francheţea lirică cu uşurinţă, câştigându-şi mai mult ca sigur în acelaşi timp şi câţiva noi fani.

Cei din Firewind au urmat cu o doză plină de power metal 100%, de la vocal la instrumental. Multe solo-uri, secţiuni rapide cât încape, prezenţă scenică pe măsură şi o bucurie sinceră care se citea uşor pe chipul membrilor trupei, descriu grecii care au înfruntat ploaia alături de publicul care ţinea morţiş să profite de moment pe piese precum “Ode to Leonidas”, “Back on the Throne” sau “Mercenary Man”.

Ultimii headlineri ai celei mai recente ediţii Posada Rock au fost suedezii de la Soen, o alegere neaşteptată, dar îmbucurătoare, de a fi inclusă în line-up. Supergrupul progressive este o reuniune a unor muzicieni de profil cu experienţă care nu aveau cum să dea greş cu acest proiect muzical. Din 2012 şi până în prezent trupa a adunat la portofoliu trei materiale discografice full length care debordează de influenţe, de la tribale la orientale, liantul fiind vocea caldă şi distinctă a lui Joel. Toboşarul fiind nimeni altul decât Lopez (ex-Opeth) nu este de mirare că ritmul este o furtună năucitoare de idei care ies din tipar, convenţiile muzicale neavându-şi locul în compoziţiile sale.

Setlist-ul a inclus atât piese mai cunoscute precum “Tabula Rasa” sau recenta “Lucidity”, dar şi altele cum ar fi “Canvas”, “The Words” sau “Jinn”, “Sister” şi “Opal”, accentul fiind bineînţeles pus pe cel mai recent album al trupei, “Lykaia”. Fiecare piesă trona deasupra publicului în chip unic în cadrul unei prestaţii dense şi calculate, dansându-şi lirica emoţionantă pe un portativ elegant de atipic şi melodic.
“Lucidity” a fost un final al bis-ului cât să-ţi imprime o senzaţie de mângâiere sufletească amalgamată cu melancolia sfârşitului într-o atmosferâ de vis.

Ediţia de anul acesta a Posada Rock a fost, aşadar, pe cât de surprinzătoare, pe atât de reuşită. Cu potenţial de creştere, chiar şi în ciuda perioadei aglomerate de evenimente pe aceeaşi linie, Posada a dovedit anul acesta că publicul este în creştere şi avid de a consuma muzică bună indiferent de locaţie şi timp. La cât mai multe.

Comenteaza

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top