Cronici albume

Cronică de album: White Moth Black Butterfly – „Atone”

Side project-ul solistului TesseracT şi ex-Skyharbor este White Moth Black Butterfly. Un proiect diferit de ceea ce a mai ieşit din mâinile lui Tompkins, care te va surprinde prin puterea vocalului şi prin abordare. Cel de-al doilea material al trupei vine la cinci ani distanţă de primul şi deşi păstrează amprenta sa, te va doborî cu o încărcătură emoţională mai puternică şi un concept care gravitează în jurul nostalgiei. Cele zece piese incluse pe material sunt o îmbinare minunată de feminin şi masculin într-un tot conturat de instrumental care pleacă de la clasic şi ajunge în sfera electronicului. Acest tot este divizat în trei părţi care se axează pe tematici relativ diferite.

Albumul debutează cu „Incarnate„, un intro melancolic în care clapele, aranjamentul de vioare şi căldura vocii lui Tompkins sunt singurele careţi vor răsună împrejur pentru două minute. „Rising Sun„, dacă ai urmărit vreodată parcursul White Moth Black Butterfly, nu ar trebui îţi fie necunoscută. Piesa a beneficiat şi de un videoclip minimalist în urmă cu trei ani de zile şi a fost, de altfel, cea care m-a atras la acest proiect. Acel dans constant între Tompkins şi Bethany şi frumuseţea contrastantă a celor două voci, aici prezentate într-o nouă postură comparativ cu TesseracT, oferă piesei acel je ne sais quoi care îţi rămâne întipărit în memorie, atât liric cât şi instrumental.

UrmeazăTempest„, una dintre piesele alese drept teaser pentru album şi una tipică pentru sunetul consacrat al proiectului, care pune în evidenţă cu atât mai mult versatilitatea şi blândeţea vocii lui Daniel, pe parcursul unei lirici emoţionante, care reuşeşte capteze acea lumină de speranţă într-un întreg de deznădejde. Instrumentalul simplist este conceput în jurul atmosferei şi a vocii. „An Ocean Away” corespunde cât se poate de mult trendurilor electronice, dar în acelaşi timp ecoul chitarei împrejură aceeaşi delicateţe pe care o veţi regăsi de-a lungul materialului.
Symmetry” se clădeşte pe efecte electronice şi clape, precum şi pe un răsunet fad al vocilor repetitive şi alternante.

Cea de-a doua parte a albumului este anunţată de „Penitence” în aceeaşi notă clasică şi dezolantă, precum în prima parte. „Sage” continuă conceptual piesa anterioară, liantul fiind atât aranjamentul cât şi vocea feminină care accentuează forţa liricii descrisă de Tompkins. Compoziţia capătă un suflu de influenţe asiatice înainte de a plonja într-un outro accentuat gradual. Cea care dă şi titlul albumului, „Atone„, cedează locul vocii feminine în prim plan, în timp ce Tompkins cade în plan secund, inversul situaţiei din piesa anterioară, în prima sa jumătate în mod special.

Ultima parte include două compoziţii, prima dintre ele, „Deep Earth” având un spirit de marş, pe când cea din final, „Evelyn” devine purtătoarea de cuvânt a speranţei pe un ritm atipic, care-ţi va aduce cel mai mult aminte de trecutul muzical al lui Tompkins, acustica fiind întreruptă doar de nişte demonstraţii vocale de soprană în fundal, Daniel şi partenera sa intervenind în asincron cu versuri puternice.

White Moth Black Butterfly, deşi diferit de ceea ce v-ar putea capta atenţia, vă va atrage prin emoţie şi prestaţii vocale impresionante, care în alte proiecte muzicale se pot pierde uneori în umbra instrumentalului.

Comenteaza

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top