Cronici concerte

Ecouri de la Cobra Fest

Luna iunie a început puternic, cu un festival promițător, organizat de Guest, aducând un omagiu unuia dintre cele mai frumoase și profunde genuri muzicale, post-rock-ul, un gen ce s-a dezvoltat puternic în Belgia și UK, puternic influențat de trupe experimentale ale anilor ’70, precum Pink Floyd. Acest festival a căpătat denumirea de Cobra Fest, urmând să fie ținut în incinta clubului Fabrica din București, folosind nu numai scena principală a clubului ci și cea din clubul vecin, B52 și cea de pe terasa clubului, oferind o experiență autentică și dinamică de festival de muzică, dar la o scara mult mai mică și intimă. Această experiență s-a extins pe două zile, 2-3 iunie, aducând nume puternice din scena post-rock-ului australian, precum We Lost The Sea și Meniscus, dar oferind și mici surprize diverse, cu artiști din underground care au avut ocazia să-și arate adevărata valoare și sa aducă cu ei un show incendiar, plin de sentimente profunde și intense.

Prima zi de Cobra Fest este inaugurată de trupa COD din București, o trupă relativ necunoscută de stoner-rock pe care am avut ocazia să o văd și la Soundart Festival. Cei de la COD au o muzică puternică, construită și executată elegant, însă simt că, momentan, le lipsește acea carismă de a-ți atrage atenția și de a te purta pe valuri împreuna cu ei. Un pic de excentricitate, prezență scenică și un strop extra de originalitate ar putea să ducă frumosul artei lor spre extraordinar. Sigur, publicul mic la număr a contribuit și el la starea acestei prime cântări, dar a fost o evoluție sesizabilă față de Soundart și aștept să-i mai văd și în contextul unui concert de anvergură mai mare.

Ne mutăm din Fabrica spre terasa clubului, unde Alice Null, un proiect atipic de dark folk/post-rock se pregătea să susțină un concert intim și introspectiv, cu o chitară și voce. Îmi este greu să-i compar cu ceva, stilul lor, oferind ceva complet diferit față de intensitatea clasică a unui concert, menit să-ți capteze întreaga atenție. Alice Null oferă o muzică minimalistă, îmbibată puternic în efecte de ecou, răsunând și mângâind urechea într-un mod subtil, afectându-ți percepțiile și gândurile în timp ce te lași purtat de val. Fără intenția de a insulta, concertul lor a fost mai mult un fel de soundtrack pentru pauzele dintre concerte, nefiind necesar să-i oferi atenția totală, dar surprinzându-te plăcut în timp ce te avânți în discuții cu fețe prietenoase.

Pe scena din B52 a urmat Michael Zimmel, un tânăr muzician din Austria, care a susținut un recital instrumental one-man band, cântând la chitară și acompaniat doar de un drum machine și o pedală looper. Am apreciat foarte mult prezența scenică a lui Zimmel, fiind complet cuprins de ceea ce făcea, iar plăcerea cu care cânta se reflecta mult în mișcările lui scenice haotice și pline de energie. Muzica lui combina agresivitatea și intensitatea post-metalului cântat de trupe precum Syberia cu minimalismul și atmosfera unor trupe de doom metal, precum Sunn O))). Din păcate, în ciuda unor pasaje muzicale cu adevărat puternice, piesele lui Zimmel deveneau monotone rapid, având foarte puțin dinamism și niciun fel de linie muzicală memorabilă, performanța lui fiind ca o călătorie fără început și sfârșit. Simt ca Zimmel nu are nimic spectaculos de adus ca artist solo și s-ar putea valorifica mult mai mult cu o trupă, permițând muzicii lui să-și atingă adevăratul potențial.

Înapoi pe terasa din Fabrica, mult îndrăgita trupă bucureșteană, Breathelast urma să ofere următorul recital acustic al festivalului. Cei de la Breathelast deja s-au făcut remarcați prin stilul lor acustic, lansând și un album live în acest fel, înregistrat în Quantic. Cu siguranță o surpriză pentru mine, fiind obișnuit cu stilul lor agresiv de post-hardcore, dar Breathelast reușesc să-și mențină aceeași intensitate pe scene restrânse, acustic, pe care o au și atunci când cantă „electric”. Cu siguranță una dintre cele mai harnice trupe din underground-ul românesc, Breathelast simt o adevărată dragoste față de muzica pe care o practică, iar acest lucru se răsfrânge și asupra fanilor dedicați ce-i ascultau absorbiți în fața scenei.

A urmat Adrian Tăbăcaru, cunoscut ca fiind toboșar în trupa Taine, cu un show de drumstrage ce urma să fie susținut pe scena din Fabrica. Știind că este un one-man show, m-am îndreptat spre scenă cu foarte puține așteptări. Din momentul în care și-a început recitalul, am realizat cât de mult am putut să mă înșel. Cu proiecții sci-fi perfect realizate și o muzică deosebit de frumoasă, inspirată de God Is An Astronaut și Rosetta, Adrian Tăbăcaru a oferit o experiență greu de uitat. A avut momente incredibil de armonioase dar și momente de maximă intensitate, în care Tăbăcaru și-a arătat versatilitatea pe care o are ca toboșar, însă știind și când să lase atmosfera și mesajul să capete primul plan. Trăirile emoționale au fost la fel de diverse, dar toate duse la cea mai mare intensitate: fericire, tristețe, introspecție, dragoste totul a fost amestecat într-un concert ce m-a ținut cu pielea găinii pe toată durata lui. Am fost în special impresionat de un pasaj liniar cu un monolog ce încuraja reflectarea asupra spiritualității, folosind cuvinte puternice ce ți se întipăreau în minte, în timp ce muzica favoriza acest proces al gândirii. Pentru mine Adrian Tăbăcaru a fost una din revelațiile festivalului și a câștigat cel puțin un fan nou.

Scena din B52 pregătea o surpriză atipică, o apariție complet neașteptată în contextul unui festival de post-rock, Daniel Payne, un artist de country venit tocmai de la mama country-ului, Texas. Surprinzător, Daniel Payne a fost mai potrivit decât s-ar fi așteptat oricine, aducând un strop de optimism și o atmosferă jucăușă unei seri ce până acuma a fost serioasă și introspectivă. Lumea se avânta în dansuri amuzante, zâmbind alături de carismaticul Daniel Payne și instrumentiștii lui talentați. Cu siguranță a fost un moment de relaxare binevenit, iar Daniel Payne a oferit asta printr-un country clasic inspirat de Johnny Cash.

Penultima trupa a serii a fost Deley din Ungaria, concertul lor fiind ținut pe scena din Fabrica. Cei 4 membri au adus un progressive/post-rock instrumental captivant și dansant, amintind foarte mult de Feather Child și Tides From Nebula, iar câteodată amintind și de cunoscute trupe de psihedelic, precum Ozric Tentacles. Ce îi separă pe cei de la Deley de influențele lor, totuși, este combinația de muzică electronică și drum and bass cu post-rock și anumite pasaje instrumentale ce duceau chiar spre indie-rock și funk/ska. Muzica celor de la Deley încuraja o stare completă de detașare și plutire, ghidându-te cu grijă prin călătorii profunde intergalactice. Acizi, intenși și originali, Deley au oferit un show unic ce a rămas întipărit în mintea mea.

Headiner-ul serii a fost trio-ul Mental Architects din Bulgaria, aproape continuând călătoria pe care au început-o cei de la Deley. Concertul celor de la Mental Architects a fost compus în mare parte din piesele de pe ultimul lor album Ascend, având un sunet unic ce ar putea fi descris ca fiind „Stoned Jesus meets Tides From Nebula„. Această combinație a adus cu ea pasaje acide de blues/hard-rock pe care publicul se avânta în headbang-uri puternice și pasaje tehnice, sincopate, intercalate cu ritmuri dansante și chitară cu ecou ce te ducea pe tărâmuri neexplorate. Trio-ul bulgar a primit și bis, unde au cântat câteva piese de pe albumele mai vechi, printre care și Launch The Avalanche și Cave Of Keys de pe albumul Celebrations, care sunt printre preferatele mele de la ei. Fără surprindere, Mental Architects a fost hit-ul zilei pentru public, terminând seara pe cea mai frumoasă notă pe care se putea termina.

A doua zi a festivalului a început cu un recital de la noua apariție pe scena post-rockului românesc, Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut. Apucând să compună piese noi în contextul colectivului adunat de Vlad Enescu, trupa bucureșteană a evoluat foarte mult față de primul lor concert în deschiderea celor de la Tides From Nebula, găsindu-și o identitate muzicală într-un stil de progressive/post-rock puternic influențat de If These Trees Could Talk și Mogwai. Surprinzător a fost publicul ce nu părea să fie în temă cu natura dezinvoltă a trupei, dar care s-a deschis încet încet față de atitudinea lor. Experiența celor 4 pe scenă se vede clar acum în performanțele lor, executând compozițiile corect, susținuți, desigur și de membrul lor surpriză, Sorin Ovidiu Kemper. Deși muzica lor a evoluat considerabil la un nivel tot mai matur, glumele fondatorului, Vlad Enescu, au rămas la fel de incredibil de bune.

Pe scena de la terasă a urmat Navi, o cântăreață simpatică din București care a susținut un recital acustic și ușor timorat, alături de un singur chitarist. Navi are o voce plăcută și caldă care relaxa publicul prezent ce își savura băutura la mese. Piesele ei sunt, în mare parte, balade pop de dragoste, generice, dar executate frumos. Totuși, în contextul festivalului Cobra, Navi nu părea să se potrivească foarte bine cu atmosfera propusă de restul trupelor din line-up. Cu toate acestea, recitalul ei a fost apreciat, Navi arătând că este o tânără artistă talentată și trebuie să menționez că tocmai și-a lansat și albumul de debut, intitulat Songbird.

A urmat Tragic, pe scena din B52, o trupă de post-metal din București pe care am văzut-o inițial la Soundart Festival. Fiind foarte impresionat de muzica lor, eram foarte curios să văd ce au pregătit și de data aceasta. Tura asta, cei de la Tragic au fost mult mai în formă, oferind nu numai un concert muzical intens ci și un show scenic spectaculos și teatral, frontman-ul asumându-și o persona ce aducea puțin aminte de Aaron Stainthorpe din My Dying Bride. Mi-ar fi plăcut să văd și niște ținute de scenă care să se potrivească mai bine cu atmosfera întunecată și apăsătoare a post/doom metal-ului pe care l-au abordat. Cu siguranță, Tragic au evoluat foarte mult față de ultima lor prestație și dacă o țin așa, am mare încredere că vor sări în evidență peste multe alte trupe din underground.

Pe scena acustică urma Orkid, o trupă noua de post-rock/shoegaze din București, înființată de Vlad Ilicevici, director la Anim’est. Nu am avut ocazia să-i văd până acum, ascultând doar albumul lor de debut Standing Still In The Dark¸ un omagiu elegant adus trupelor de shoegaze, precum Slowdive și Les Discrets. De la început mi s-a părut o trupă care are multe de oferit, de la momente muzicale tandre și romantice la momente distractive de dans și atitudine. Recitalul lor acustic de la Fabrica, în schimb, a întrecut orice fel de așteptări, fiind complet superior interpretărilor electrice de pe albumul lor de studio. Muzica lor fiind intimă și introspectivă, o reinterpretare la fel de intimă mi s-a părut mult mai potrivită, creând exact acea atmosferă perfectă pe care o căutam și în albumul lor. Aducând și instrumente atipice pe scenă, inclusiv un instrument cu coarde ce aducea mult aminte de organistrum sau dulcigurdy, recitalul lor a căpătat un caracter cu adevărat unic, iar vocea bariton și reținută invoca prezența liniștitoare a celor de la Spiritual Front. Cu o doză mare de romantism, relaxare și un strop de erotic, această nouă față muzicală a celor de la Orkid este cu adevărat valoroasă și sper să experimenteze tot mai mult în direcția aceasta.

Pe scena din Fabrica a urmat Cardinal, o trupă surprinzător de obscură din Constanța, aflată într-o poziție de expunere foarte bună. S-au urcat pe scenă 4 băieți timorați, care nu păreau să aibă mai mult de 16 ani. De îndată ce au cântat prima notă, am avut parte de una dintre cele mai mari surprize. Cei 4 s-au transformat brusc în rockstar-uri, oferind un recital energic și intens, lucru ce a surprins și încântat publicul numeros din sală, care a început să danseze pe stoner-rock-ul lor plin de atitudine. Prin stilul lor, cei de la Cardinal păreau să fie un fel de mini-Queens of The Stone Age, având același stil acid și intens, combinând și atitudinea nihilistă și dezinvolta a unor trupe de indie, precum Cage The Elephant. Vocea principală era și ea surprinzător de matură și antrenată, dominând instrumentalul bogat și agresiv. Pentru o trupă atât de tânără, ei își execută impecabil muzica, având atât virtuozitate cât și prezență puternică, lucru ce deja îi ridică cu mult peste trupe ce activează de foarte mult timp. Deși par la început de drum, băieții au o atitudine perfectă și și-au dat startul cum nu se putea mai bine. Recomand oricărui fan de stoner să meargă și să îi susțină, fiindcă merită din plin.

În B52 au urmat Valerinne, o trupă bucureșteană care abordează, probabil, cel mai clasic post-rock din tot ce există în underground-ul românesc în momentul de față. Trio-ul abordează un stil ce aduce aminte de marile trupe de post-rock, combinând influențe de Explosions In The Sky, Godspeed You! Black Emperor și Jakob, într-o experiență meditativă, atât auditivă cât și vizuală. Notele lor ce parcă pluteau în aer, aducând o stare de pace interioară și profunzime au pregătit ideal terenul pentru australienii de la Dumbsaint, arătând din nou de ce Valerinne este în continuare un vârf de lance în scena post-rock din România.

Australienii de la Dumbsaint erau poate cea mai puțin cunoscută trupă din cele trei care urmau să cânte pe scena din Fabrica. Promițând un spectacol complet, m-am dus entuziasmat să văd ce au pregătit cei 4 australieni din Sydney. Ce a urmat a fost cea mai intensă călătorie post-rock pe care am avut-o de când am văzut Tides From Nebula pentru prima dată. Combinând elementul vizual, prin scurt-metraje regizate impecabil, cu muzica ce îndeplinea rolul de coloană sonoră pentru acțiunea de pe proiector, Dumbsaint au frânt inimi și le-au reasamblat în mod repetat. Atmosfera a fost perfectă, cu un joc de lumini liniștit, compus din culori reci, dansând tandru pe scenă și reîmprospătând sufletul. Performanța australienilor a fost plină de încărcătură emoțională, explorând prin muzica și scurt-metrajele lor teme de dragoste complicată, singurătate, frică, totul îmbrăcat într-un suprarealism Lynchian, dar foarte sugestiv. Un moment de referință în repertoriul lor a fost piesa, The Audit, o compoziție sublimă ce pare să reflecte asupra teatrului dintr-o relație romantică, actorii ajungând la final să-și conștientizeze singurătatea mai profundă decât orice alt sentiment. Recitalul lor, m-a lăsat complet amorțit, neștiind cum să pun în cuvinte ce am simțit. Cu siguranță, Dumbsaint este un act artistic incredibil de inteligent și emoțional ce nu trebuie ratat niciodată.

Următoarea trupă australiană care a urcat pe scenă a fost Meniscus, un trio de progressive/post-rock pe care îmi doream să îl vad de ceva timp. Continuând pe aceeași fir emoțional cu cei de la Dumbsaint, Meniscus, au oferit, în schimb, un recital reținut, fără proiecții, dar cu un efect la fel de convingător. Cei trei s-au lăsat cuprinși de muzică, dansând și alergând pe scenă pe ritmurile hipnotizante ale tobelor, angrenând publicul la o experiență intensă, plină de momente de fericire și tristețe. De remarcat a fost chitaristul Daniel Oreskovic, care a privit publicul în ochi o mare parte din concert, coborând și printre ei la un moment dat, transmițând plăcerea și dragostea intensă pe care o are față de ceea ce face, în timp ce frumoasa basistă, Alison Kerjean, stătea relaxată în spate, punctând fiecare accent al toboșarului Alex O-Toole. Overhang a fost piesa de referință a serii, o compoziție dinamică cu un început minimalist care explodează într-o capodoperă post-metal, influențată de Mogwai și Cog.

A urmat headliner-ul festivalului, mult iubita trupă de post-rock/metal din Sydney, Australia, We Lost The Sea. Terminând o seară muzicală incredibilă, cei de la We Lost The Sea au cântat în întregime albumul lor Departure Songs, lansat în 2015. Recitalul lor a început promițător, cu piesa A Gallant Gentleman, o compoziție ce îți bântuie sufletul și ți-l sfârtecă în mii de bucăți, printr-o linie melodică tristă și apăsătoare ce explodează într-un val de sentimente puternice. Pe parcursul concertului, s-a simțit oboseala și alcoolul celor de la We Lost The Sea, oferind, spre dezamăgirea mea, o prestanță monotonă, statică, ce părea lipsită de profesionalismul pentru care e cunoscută trupa în mod normal. Mi-aș fi dorit să simt mai multă energie și căldură din partea lor și poate niște proiecții sau un joc de lumini care să le ridice performanța la un nou nivel. Din păcate, headlinerii serii nu au putut să se ridice la nivelul colegilor lor de breaslă din Meniscus și Dumbsaint. Pe ultima piesă, Challenger part 2 – A Swan Song, cei de la We Lost The Sea au reușit să-și răscumpere greșelile, oferind o ultimă performanță intensă, parcă reușind, în sfârșit, să se lase cuprinși de sentimentele frumoase ale muzicii lor, oferind, într-adevăr, un adevărat „swan song” unui festival cu adevărat memorabil.

Cobra Fest s-a dovedit a fi un festival elegant organizat, cu un line-up potrivit și închegat, având o mulțime de surprize și revelații muzicale și o atmosferă caldă și prietenoasă. Nu au fost probleme tehnice, sunetul a fost echilibrat pe toată durata festivalului, indiferent de scenă, iar ideea de a răspândi concertele pe mai multe scene a fost de mare succes. Acest fest a fost o inițiativa foarte bună din parte celor de la Guest și aștept cu mare drag și interes următoarele ediții.

Autor: Robert Cotoros

Comenteaza

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

To Top